Nea’ Nicu – Ultimul Pălărier

Acest articol face parte din proiectul meu – „Oamenii minunați ai Bucurestiului” .

Vis a vis de modernul Novotel este un mic pasaj. Dacă intri prin el simți că te teleportezi în alte vremuri. Deasupra pasajului este o mică inscripție : Pălării la Nea Nicu. Intrarea în micul lui atelier este mărginită de o vitrină cu pălării pe care s-au instalat pânze de păianjen. Deși atelierul este atât de mic, când intri acolo efectiv te schimbi, devii smerit, vorbești mai încet, devii mic, asemeni unui pelerin care intră în templul sau biserica mult căutată. Mai jos redau întocmai cuvintele lui:

Nea’Nicu: „Să iți zic cați ani am? De ce? Vrei să sperii copiii? – întreabă Nea’ Nicu răzând. Sunt născut în 1929, am 94 de ani. Sunt de la țară, sunt oltean. Am fost la părinți 11 copii, mai mult săraci. De la 14 ani am venit la București, ucenic după ce am terminat 7 clase primare. Nu mi-a plăcut să fiu negustor atunci, trebuie să dai din gură, să păcălești lumea. Aveam un unchi în București, era postaș, m-am dus și am stat la el cu mai mulți chiriași. Unul din chiriași mi-a făcut cunoștință cu un negustor de pălării din Sibiu. Mai avea încă doi lucrători în vârstă. Am stat la el câteva luni și mi-a făcut și contract de ucenicie pe 4 ani. Mi-a dat și chirie la o cetățeancă pe la Piața Matache. Stăteam într-o cameră cu încă 5 persoane în paturi suprapuse. Peste un an de zile am început să învăț meseria că eram atent. Când mai greșeam ceilalți lucrători îmi dădeau un șut în spate și ziceau că mă trimit la țară de unde eram. Plângeam de nu mai puteam, eu nu voiam să mă duc la țara înapoi. Erau mulți pălărieri în București, se întâlneau o data pe lună și se lăudau fiecare cu ce fac, patronul meu zicea: Mai, am un ucenic bai, învață repede și bine. Pe Moșilor era un patron cu un magazin de pălării care nu avea cu cine lucra și am fost inchirit la el de patronul meu, Popa îl chema. Aflaseră și alții și mă mai chemau mai mulți, După ce terminam munca mă mai duceam la încă 3 ateliere. Luam așa bani de nu știam ce să fac cu ei. Lucram până seara, până la 11-12 noaptea. A venit timpul că să plec militar, am fost la paza și securitate pe vremea lui Dej. 4 ani am făcut la Sinaia și m-au transferat la Brașov. Eram caporal de schimb și conducător de lecțîi politice. După ce m-am liberat am revenit la București. M-am dus iar la unchi-miu unde am fost prima oară. Când a venit naționalizarea, adică cooperativele, eram militar. După ce am venit din armata meșterul meu murise. Ce să fac eu? Mai lucram în construcții la Casa Scânteii și la pălării, aveam bani, aveam bani de și împrumutam pe alții. Am avut noroc de muncă, cât am muncit eu nu au muncit 5 inși, și bani câștigam. Vezi, ban la ban trage. Vis a vis de restaurantul unde mai mâncam cu băieții era o loterie, prima loterie, Gheorghe Stănoiu o chema. Într-o seară, după ce băusem am luat și eu un loz. Prima joie dupe ce trăsesem lozul ies eu de la atelier, fug la loterie și văd că au ieșit toate numerele. Am strâns lozul în mână de îmi ieșise printre degete. M-am întors la atelier țipând. Patronul îmi propune să îmi dea prăvălia și să îi dau lui banii aia dar îl refuz. Mi-am cumpărat tot ce am vrut, ceasuri, i-am terminat, eram tânăr. Când m-am căsătorit, am cunoscut o fata din București, țaică–su era tâmplar, erau mai săraci. Mi-a plăcut de ea. Am scos niște bani de la CEC pentru nuntă dar mi-au dat și un loz. Pe vremea aia așa era. La nuntă am comandat lăutari, i-am cumpărat cea mai frumoasă rochie de mireasă. După nuntă am fost iar la CEC să mai pun rata la loc. Fetele de acolo îmi zic : Măi, ghinionist mai ești, mai, lozul tău e câștigător 100% . Câți bani a costat nunta îmi ieșise încă pe atâta. Am avut noroc de bani dar și de muncă. Când au luat cooperativele tot, au început să se închidă prăvăliile de pălării din lipsă de oameni. Au aflat de mine și mi-au dat o prăvălie la Sf. Gheorghe. Mă duc într-un weekend la Băicoi cu niște rude, la un târg. Nimeni nu era cu pălării pe acolo. Zic: m-am lipit. M-am interesat cam ce model se poartă, mi-am cumpărat mașină Moskvici 408, aia cu 4 faruri și mă duceam la târg acolo, la Ploiești. făceau coadă la mine la pălării. Mulți artiști veneau la mine, tatăl lui Piersic. Ajunsesem într-o lună de aveam de 3 ori salariul președintelui cooperativelor. Ulterior au venit moștenitorii să ia prăvălia și m-am mutat pe Șepcari, în altă prăvălie. Într-o toamnă am fost în Rusia să vizitam, un fel de schimb de experiență. La ruși abia începuse toamna și era frig rău, nu purtau pălării, purtau căciuli cu urechi. Iau și eu vreo două să fac modelul în tara. Luam blană sintetică pentru ele. Au mers așa de bine căciulile alea că era coadă când deschideam prăvălia. Alți bani am făcut acolo. Era pe Șepcari prăvălia până a venit și aici proprietarul să o ia. Acum 10 ani am găsit spațiul ăsta, era un magazin de bijuterii aici. Era la vânzare în ziar. Deci asta e a 4-a prăvălie. Prima este unde am învățat, ca ucenic, după m-am mutat la Sf. Gheorghe, ulterior pe Șepcari și acum aici. Cel mai important este să înveți meserie, meseria e brățară de aur, te salvează. Și să combini meseria cu negustoria.”